Aparatul cu Povesti Aparatul cu Povesti Aparatul cu Povesti Aparatul cu Povesti Aparatul cu Povesti

Cel mai frumos ghid. Helmut.

Într-un sat din mijlocul Transilvaniei. Gherdeal. Undeva după un drum șerpuit frumos. Peisaj timid, sate ascunse după dealuri, biserici fortificate care-și așteaptă micul turist. Și undeva departe printre nori zărești niște linii subțiri, îndreptându-se spre cer. Parcă sunt niște văi, desenând Făgărașii.  Au mai rămas câțiva oameni. Cu frumoasele căsuțe care încep să miște din loc. Să se trezească din amintiri. Parcă învie totul. Și nu demult era pustiu. Îmi crește inima. Încet. Te-ndrumă spre valorile naturale ale satului. Dar puțin mai modern.
E liniște și din depărtare se vede un bătrânel. Alergăm spre el. ”Asta-i casa lu Cristi din Sibiu”. Omu e de acolo, de vreo 65. Nebărbierit, cu un albastru luminat ascuns sub pleoape. Parcă are o poveste lungă se spus. Preiten cu Tara, ”Să-i ziceți că-l salută ala nebărberit”. Mergem prin noroi după el. Ne tot povestește despre fiecare unde a trăit. Că atunci când erau ei tineri cântau acolo sus la biserică și dansau până dimineața. Erau mulți cântăreți în sat. Vreo 20. Acum, nu a mai rămas niciunul. Are multe pisici. Un tohan de când e lumea. Pe ușa de la intrare în casă scrie ”Atenție câine rău”. Timizi, dar curioși intrăm și cu zâmbetul pe buze și mereu pus pe glume ne invită în casă. ”Ăsta e muzeul meu…haha, acum fac haz de necaz!” Se așează pe pat și povestește. Îi era dor parcă să fie ascultat. Își scoate tutunul, rulează pe un ziar, că așa e mai tare tigarea, iar cu capătul unui cui tasează tutunul. Prin geamul prăfuit, abia că vedeai pe afară intră lumina care ii luminează în sfârșit ochii. Acei ochi care arată povestea unui om bun, cu suflet mare. Își aprinde țigarea. Iar eu eram agitat că trebuie să prind pozele alea faine cu fum. Din mâncarea lui le dădea și lui negruț și celorlalte pisici. E un om darnic. Din puținul care-l are dă. Nouă ne-a dat o pungă cu nuci. Parcă am fost la colindat. În sfârșit. Ieșim să plecăm. El zice că mai rămâne, dar se răzgîndește repede și vine cu noi prin sat. Ne zice despre fiecare casă câte ceva, cine a stat acolo, cine a mai cumpărat ceva din sat, în timp ce își căuta ziar să mai facă o țigare. Mergem prin noroi, și din când în când ne avertizează să nu ne murdărim. ”Eu îs în pantofi (cizme), nu mă murdăresc”. Ne arată pensiunea din sat, apoi biserica. Câte-o casă dărăpănată. Coborâm iar prin noroi și ne îndreptăm spre ieșirea din sat. Trebuie să plecăm, și parcă nu vrem… am râs cu cel mai frumos ghid.

Doamne ajută, bătrâne.

  • 1

Leave a Reply

Your email address will not be published.